Am tot auzit cu toții pe la programele TV de “presiunea” pe care o pune o agenție de rating internațională sau alta pe deciziile pe care un stat sau altul le ia în propria guvernare iar acest lucru nu sună, de cele mai multe ori, chiar ok.
Nicio agenție de rating nu poate obliga o țară să adopte o lege și nu are nicio autoritate juridică asupra Parlamentului sau Guvernului. Influența ei poate fi economică și financiară, nu politică directă.
Ce se întâmplă, de fapt:
O agenție de rating „notează” o țară, cum e și exemplul țării noastre, România, nu o guvernează.
O agenție de rating evaluează cât de probabil este ca un stat să-și plătească datoriile, sau nu.
România are în prezent ratingul Baa3(N.R.: Cifrele 1, 2 și 3 indică poziția în interiorul categoriei, iar „3” reprezintă partea inferioară a acesteia. Astfel, Baa3 este ultima treaptă înainte de Ba1, nivel care intră deja în categoria speculativă, cunoscută în limbajul piețelor drept „junk”), adică ultima treaptă din categoria „investment grade”, iar perspectivele și riscurile fiscale sunt urmărite foarte atent.
Dacă o agenție de rating consideră că România nu-și mai poate controla cheltuielile, poate transmite piețelor: „Riscul de a împrumuta România a crescut”, iar de aici apare adevărata putere a unei astfel de agenții.
România se împrumută masiv pentru a finanța deficitul bugetar. Dacă ratingul scade, investitorii pot cere dobânzi mai mari pentru a cumpăra obligațiuni românești.
Rating bun înseamnă risc perceput mai mic deci dobândă mai mică iar România se împrumută mai ieftin.
Downgrade înseamnă risc perceput mai mare deci dobândă mai mare iar România plătește mai mult pentru datorie.
Asta poate însemna miliarde de lei în plus pe termen lung, de aceea Guvernul este foarte atent la ce spun agențiile de rating.
De ce se leagă asta de legea salarizării, ca să explicăm punctual?
Pentru că problema nu este, în sine, „legea salarizării”, ci ceea ce legea poate produce asupra cheltuielilor permanente ale statului.
Dacă România adoptă o lege care crește consistent salariile bugetarilor, apar cheltuieli suplimentare în fiecare an.
Dacă în același timp ai:
- deficit bugetar mare;
- datorie publică în creștere;
- cheltuieli mari cu pensiile și salariile;
- dobânzi mari la datoria publică,
agenția de rating poate considera că România nu mai are suficient control asupra finanțelor publice.
Exact în această logică s-a exprimat faptul că traiectoria de reducere a deficitului depinde de capacitatea României de a menține consolidarea fiscală și de a adopta măsurile necesare după 2026.
Totuși, suntem tentați să ne întrebăm: „De ce se bagă în treburile interne?”
Pentru că România este dependentă de piețele financiare internaționale.
Imaginați-vă o agenție de rating nu ca pe un „șef al României”, ci ca pe un inspector de risc urmărit de cei care îți împrumută bani.
România poate spune: „Nu ne interesează ce spune cutare sau cutare. Facem legea pe care o vrem.” Perfect legal. Dar investitorul poate răspunde: „În regulă. Atunci eu vreau 8% dobândă în loc de 6,5% ca să vă mai împrumut.” Și România trebuie să suporte consecința.
Asta este puterea reală.
Și aici apare partea interesantă: nu doar o agenție de rating face presiuni.
În cazul României avem mai multe centre de presiune simultan:
Comisia Europeană → reguli privind deficitul și fondurile europene
Piețele financiare → stabilesc cât costă împrumuturile
Fitch / Moody’s / S&P → evaluează riscul României
BNR → trebuie să țină cont de inflație, curs și stabilitate financiară
Guvernul → trebuie să împace toate acestea cu presiunea socială și politică.
Recent, chiar Fitch a menținut România la BBB- cu perspectivă negativă, avertizând că instabilitatea politică și dificultățile de implementare pot pune în pericol reducerea deficitului după 2026.
Dar există și o parte pe care televiziunile o simplifică foarte mult.
Când auzi: „Cutare agenție pune presiune pe România să adopte legea salarizării”, s-ar putea traduce mai corect: „Cutare agenție transmite că, dacă România ia decizii care cresc cheltuielile publice fără surse de finanțare credibile, riscul fiscal crește și acest lucru poate afecta ratingul țării.”
Este o diferență importantă.
Nu o agenție decide ce lege adoptăm.
Dar o astfel de agenție poate influența cât de scump ne împrumutăm.
Și aici apare paradoxul: suveranitatea juridică a României este intactă, dar libertatea economică este limitată de faptul că România are nevoie permanentă să se împrumute.
Cele trei mari agenții sunt:
- Moody’s Corporation
- S&P Global
- Fitch Ratings
Cine sunt, de fapt, Moody’s, S&P și Fitch? Acestea nu sunt instituții ale SUA, UE sau FMI. Sunt companii private care emit opinii despre riscul de credit al companiilor și statelor.
Ratingul lor este, juridic vorbind, o opinie, nu un ordin. Moody’s însăși explică faptul că ratingurile reprezintă opinii despre riscul viitor, nu garanții.
Atunci de unde vine puterea lor enormă? Dintr-un mecanism foarte simplu: agenția de rating publică ratingul, investitorii îl iau în calcul, tot investitorii cer o dobândă mai mare sau mai mică, statul plătește mai mult sau mai puțin pentru împrumuturi.
Cu alte cuvinte, o agenție de rating nu poate spune: „România trebuie să adopte legea salarizării”, dar poate spune așa: „În opinia noastră, dacă România face X și Y, riscul financiar crește.”
Iar piața poate reacționa.
Asta este puterea indirectă.
Și acum vine partea controversată: cine le plătește?
Aici există într-adevăr un conflict de interese interesant.
Modelul actual este în mare parte „issuer pays”: entitatea care emite obligațiunea plătește agenția pentru rating.
SEC (N.R.: U.S. Security and Exchange comission) confirmă că industria a trecut de la modelul „investitorul plătește” la „emitentul plătește” începând cu anii ’60-’70.
Deci, simplificat, România emite obligațiuni, are nevoie de rating. Agenția face analiza, emitentul plătește pentru serviciul de rating.
Pare paradoxal, dar: „Tu îmi plătești serviciul, dar eu îți pot spune public că ești un debitor prost.”
Și tocmai acest conflict de interese este recunoscut și de autoritățile americane. SEC spune explicit că modelul „issuer-pays” creează un conflict fundamental de interese.
Asta nu înseamnă automat că ratingurile sunt manipulate. Dar structura economică a industriei are un conflict real încorporat.
De ce nu poate România pur și simplu să ignore o agenție de rating?
Poate.
Dar problema este că România nu împrumută bani de la acea agenție.
Banii vin de la:
- fonduri de investiții;
- bănci;
- fonduri de pensii;
- investitori instituționali;
- investitori internaționali.
Iar aceștia folosesc ratingurile ca unul dintre instrumentele de evaluare a riscului.
De fapt, ratingurile au devenit atât de importante încât autoritățile financiare le-au integrat în anumite reguli și mecanisme ale piețelor financiare. SEC, de exemplu, menține în continuare sistemul NRSRO pentru agențiile de rating recunoscute oficial.
Asta le conferă o influență sistemică mult mai mare decât ar sugera faptul că sunt doar niște companii private.
Și aici ajungem la întrebarea inițială „Cum poate o companie privată din afara României să pună presiune pe Parlamentul României să adopte o anumită lege?”
Nu poate în mod direct, dar poate exercita presiune prin costul banilor.
Să presupunem că România are nevoie să împrumute 100 miliarde lei.
Dacă percepția de risc crește și costul mediu al finanțării crește, să spunem ipotetic, cu 1 punct procentual, diferența poate deveni enormă pe parcursul anilor.
Iar guvernul știe asta.
De aici apare ceea ce televiziunile numesc: „presiunea agențiilor de rating”.
În realitate lucrurile stau mai degrabă așa: O agenție de rating trimite semnalul către piață, piața reacționează, costul finanțării României poate crește. Guvernul este presat să-și schimbe politica fiscală.
România, ca și alte state, este prinsă într-o rețea de constrângeri:
Bruxelles – reguli fiscale / deficit / fonduri europene
Piețele financiare – dobânzile la care România se poate împrumuta
Moody’s / S&P / Fitch – evaluarea riscului
BNR – inflație / curs / stabilitate financiară
Guvernul și Parlamentul – decizii politice și sociale
De aceea un guvern român nu poate lua complet independent o decizie precum: „Creștem masiv salariile bugetarilor.”
Poate să o facă legal și constituțional, dar trebuie să accepte consecințele economice.
Realitatea este undeva la mijloc: o agenție de rating nu are putere juridică asupra României, dar are o putere foarte mare asupra percepției de risc a celor care finanțează România.
Și mai există un aspect foarte important: ratingurile pot fi greșite. Nu sunt profeții. Sunt evaluări bazate pe modele, ipoteze și judecăți despre viitor. SEC a sancționat chiar una din aceste agenții în trecut pentru deficiențe privind controalele interne și aplicarea modelelor de rating.
Rămâne în suspensie o întrebare mult mai interesantă:
„Este sistemul actual unul în care statele sunt, în practică, obligate să țină cont de interesele piețelor financiare și ale agențiilor de rating, chiar dacă populația votează altceva?”