Motto 1: „Vrei viitorul a-l cunoaşte, întoarce-te spre trecut.” (Mihai Eminescu)
Motto 2: „Nu am dat greş, ci pur şi simplu am găsit 10.000 de idei care nu funcţionează.” (T. A. Edison)
…Se apropie o nouă zi de naștere, eveniment personal căruia nu i-am acordat prea mare atenție vreodată, dar acum este cu totul altceva, simt că, în sfârșit, chiar e momentul unei confesiuni retrospective de câteva rânduri… Dintotdeauna m-am simțit atras în mod inexplicabil de compozițiile lirice în general, și, în mod special, de cele construite pe atât de controversatele elemente de prozodie. După ce, timp de vreo șapte ani, am tot exersat și perseverat cu versificarea în stilul consacrat eminescian prin ample prozopoeme satirice și am inițiat proiectul cultural cu denumirea de „Steaua Nordului” (festivitate publică, medalie, imn), surpriză de proporții, găsesc în arhivele naționale, bibliotecă, arhive și teren dovezile incontestabile care argumentau cu brio faptul că strămoșul matern al Poetului Eminescu era una și aceeași persoană cu bunicul străbunicului meu patern, acesta din urmă fost prim-consilier local al Cucorăniului, împuternicit al sătenilor, o viață morar și paracliser la bisericuța familiei Eminovici din Ipotești, înaintaș care a decedat în 1917 la vreo 91 de ani în Botoșani.
Ce emoții de nedescris, toate personajele despre care auzisem în copilărie aveau, în sfârșit, o identitate demonstrabilă cu acte! După alți șapte ani de scotocit arhivele, împreună cu d-l profesor Manolache și cu vărul meu Paul Ciornei, providențiali colaboratori, pe firul comun al rădăcinilor slave, am descoperit atâtea alte lucruri din domeniu în premieră, un volum uriaș de informații (multe dintre acestea nu le-am publicat nicăieri), încât chiar și eu am fost descumpănit, nu mai vorbesc de cei din jur, iar reacția lor a fost una savuroasă, pe măsură, demnă de a fi consemnată. Nu mai vorbesc despre obstacolele întâmpinate de la unii care îmi vorbeau cu pedanterie despre experiență și prudență în timp ce evitau orice dialog constructiv…
Povestirea familiei noastre, o legendă stufoasă veche de peste 200 de ani auzită din bătrâni, pe urmele căreia ne-am pornit periplul, a fost mai mult decât confirmată de vechile registre și catagrafii. Sunt convins că nu are un precedent printre investigațiile în istoria literaturii române, iar rezultatul a fost cu totul deosebit și, o spun cu umorul debordant care nu m-a părăsit nici în cele mai dificile situații, probabil că după alți șapte ani, dacă îi mai trăim, cine știe, se va găsi vreun acerb contestatar care, în lipsa probelor de criminalistică bazate pe ADN, foto iris și amprente digitale, să încerce să mă convingă că totul a fost o fantasmagorie de amorul artei, asta doar pentru a presăra semne de îndoială.
De ce nu s-a știut mare lucru până recent, explicația e relativ simplă, Marele Poet (și, implicit, familia acestuia) nu a avut pe timpul vieții decât de o mică parte din publicitatea postumă și chiar multă vreme după moarte nu a fost mai deloc cunoscut printre oamenii simpli din care mă trag. Evident, oricine are dreptul la opinie, dar, întrucât sunt atât de multe „coincidențe” (accentuez ghilimelele!) la mijloc, îmi expun încă de pe acum punctul de vedere și anunț amical de la bun început că se va pierde vremea cu mine.
Unii dintre apropiații din uniunile ziariștilor și epigramiștilor, cu aluzie la zecile de provocări din căutările asumate, m-au gratulat cu ușoară ironie „ fantasma del cimitero” și „om al misiunilor imposibile” (!), generoasă etichetare, dar prefer să fiu modest, știu prea bine că posteritatea are copite extrem de ascuțite și are grijă să le reamintească asta urmașilor tăi exact când se așteaptă mai puțin… Sănătate și împliniri vă doresc tuturor! Vivat!
…Prieteni distinși devotați… de când lumea (!),
cu drag vă salut, un ave / salvete, amici!
Sumar-artificiu-retoric, vă trec în revistă,
de-a dreapta, figuri ce îmi par cunoscute,
de-a stânga, coloane de umbre tăcute
topite-n lugubra cadență sonoră,
elitele-armii-de-chipuri în marșul terestru,
torente prin poarta-eternă-a-vieții,
acolo, întins pe o scară-spirală ce urcă spre stele,
se-așterne covorul luminii albastre celeste,
un vis ce desparte în două Oceanul-de-Beznă,
plutind enigmatic spre stele, sau, fie, mai simplu,
să zicem, spre suta întreagă de ani,
precum… mai modeștii (!), profanii ca mine,
ca ultim-venitul-pe-listă, citez consacrații
când spun să-nvățăm (Edison!) din eșecuri,
deviza-lozinca-blazonul cu care, în mod natural,
pășesc pe o treaptă ce-nseamnă plenar
a șai-zeci-și-cincea (vă vine să credeți că mie…?)
debutul în vârsta a treia sublimă…
O li-ni-e ro-și-e ta-ie dru-mul-sens-unic
și șterge intensele clipe-iluzii,
doar viața, doar viața contează
în zona cu mari turbulențe, extreme,
rămân mult, mult în spate superbe speranțe,
din vremuri de glorii, noian de memorii,
tristeți efemere mă-ncearcă din nou,
reiau amintiri ce nu mor niciodată,
sunt puștiul (prezent!) pornit spre niciunde
aproape din punctul de zero,
(din zona cu minus, ceva mai degrabă!)
deloc impozant, da, mi-am dus cu mândrie,
repet, cu umor și mândrie, un nume simbolic „celebru”-
conviv consacrat personaj anecdotic (!)-
născut într-un sat… insipid, „Bursuceniul” (!),
dar falnic reper din istorii Moldovei lui Ștefan…
Așa a vrut soarta, nimic de făcut sau de zis,
rămas sine patre la numai un an,
se șterg universuri, se uită trecutul,
am fost imaturul-paria-nimeni,
total anonimul pierdut în pluton,
mereu tot mai singur pe lume (ah, Hector Malot!),
un biet solitar neconform la canoane
convins că prin carte, prin studiu,
cu trudă pe băncile școlii, ai parte,
posibil, excepții, chiar totul,
greșeli, fără număr, destule, o, Doamne,
nici nu mai încerc (la ce bun?),
qui prodest să-mi fac inventarul,
de-ar fi să mă-ntorc, desigur, le-aș șterge,
la polul opus, nimic mai plăcut
decât prin talent să-ți surprinzi detractorii!…
Hei, misiuni-provocări, etichete de groază,
„distrus!”, „nu se știe!”, „mai mult nu se poate!”,
„curat imposibil!”, și totuși,
ciudat paradox, enigmele duc un răspuns la vedere
când treci de vulcanii cu fluvii-de-lavă-orgolii,
redute cu replici celebre (a fi / a nu fi,
o cale de mijloc nu este, nici vorbă!),
iar astăzi, privind către toate din urmă,
când caut finalul-esența-sinteza,
imagini neclare se sting, în prim plan
modernul Sisif și un nod gordian,
confirm, „Exitus Acta Probat!” (s-a meritat!),
semnează c-un zâmbet amar… subsemnatul!…
(D.M. Gaftoneanu, Botoșani, iulie 2025)
